Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.
Vântul suflă spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăși se întoarce și începe din nou aceleași rotituri.
Toate râurile se varsă în mare, și marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăși să pornească de acolo.
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind.
Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!â€, de mult lucrul acela era È™i în veacurile dinaintea noastră.
Nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; și ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.
Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.
Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt!
Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr.
Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit È™i am întrecut în înÅ£elepciune pe toÅ£i cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim È™i mintea mea a văzut multă înÅ£elepciune È™i È™tiinţă.â€
Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înţeles că și aceasta este goană după vânt.
Căci unde este multă înţelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere.